Fotojurnalistul profesionist Mark M. Hancock discută despre fotojurnalism şi despre excentricităţile asociate cu strângerea de imagini pentru cotidiene.
Această înregistrare a fost scrisă iniţial în 1996. Pe vremea aceea, eu reprezentam întregul personal foto al unui ziar tipărit de două ori pe săptămână. De atunci, am lucrat la ziare cu tiraj zilnic citite în metrou şi am câştigat mai multe premii internaţionale. Deşi experienţa şi situaţia mea s-au schimbat, informaţiile prezentate aici sunt încă valabile în cazul fotojurnaliştilor profesionişti nou apăruţi în breaslă.
Cuprins:
- Introducere
- Ce îţi trebuie să ajungi un fotojurnalist celebru?
- Ce este un fotojurnalist?
- Mai multe detalii despre fotojurnalişti
- Care este diferenţa dintre un fotojurnalist şi un fotograf?
- Sarcini şi goluri care trebuie umplute de imagini
- Notă privind competiţia
- Grefe şi “atenţii“
- Zonele de acoperire
- Opinie personală asupra acestei meserii
Am fost rugat de câteva ori să explic ce înseamnă fotojurnalismul, ştirile însoţite de fotografii, şi opinia mea despre acestea. În general, aceste informaţii sunt privite ca o introducere pentru studenţii care se gândesc să urmeze o carieră de fotojurnalişti sau pentru alţii, care nu ştiu ce presupune această profesie.
Alţii, care se gândesc să mă angajeze, pe cont propriu sau altfel, ar vrea, de asemenea, să ştie mai multe despre filozofia după care mă ghidez, şi despre etica mea profesională. Aceste informaţii ar trebui să ofere răspunsuri la majoritatea întrebărilor care mi se pun.
Dar aceste informaţii nu trebuie considerate ca fiind absolute. Ele reprezintă doar o faţetă a OPINIEI mele privind fotojurnalismul, fotojurnaliştii şi fotografii de ştiri, fiindcă sunt valabile doar în virtutea cunoştinţelor şi experienţei mele prezente.
Notă: “Fotojurnalismul” ar trebui să fie practicat de fotografi editorialişti/de ştiri, activi, care deţin sau nu o anumită diplomă în fotojurnalism. Termeni ca „el, al lui”, etc., nu se referă la un gen anume.
2. Ce îţi trebuie să ajungi un fotojurnalist celebru?
Unui jurnalist celebru îi pasă de oameni şi şi-ar dori o lume ideală. Un jurnalist celebru poate aborda un subiect la fel de vast ca întregul univers şi îl poate face să fie simplu şi interesant atât pentru Einstein, cât şi pentru noul emigrant, care încearcă să înveţe limba.
Cuvântul scris deţine puterea. Datorită priceperii lor, reporterii pot da în vileag lucrurile ascunse ale lumii şi le poate aduce la lumină. Totuşi, jurnalismul se limitează la oamenii non-apatici, vorbitori ai unei singure limbi, care au suficient timp pentru a comite crime şi cărora le-au mai rămas doar câţiva neuroni activi.
În schimb, intraţi în lumea fotojurnalismului. Acesta distruge aproape toate barierele. Dreptatea îşi poate scoate sabia din teacă în acelaşi timp când se uită cu un ochi pătrunzător în miezul lucrurilor. O imagine este mai presus de timp, de limbă sau de inteligenţă.
3. Ce este un fotojurnalist?
Un jurnalist spune poveşti. Un fotograf face poze cu substantive (case, locuri şi lucruri). Un fotojurnalist redă ceea ce este mai bun din amândouă şi redă această esenţă în cel mai puternic mediu care a existat vreodată – o singură imagine nemişcată.
Fotojurnaliştii redau “verbe.” Acest lucru poate suna simplist, dar o cameră plină de fotografi profesionişti au rămas ca trăzniţi când şi-au dat seama de acest lucru. Chiar dacă citesc o documentaţie întreagă, însoţită de dovezi vizuale, jumătate dintre fotografi încă nu au nici cea mai vagă idee despre diferenţa dintre cele două.
La sfârşitul prezentării. S-a auzit o voce (chiar aşa a fost), “Deci, care-i diferenţa dintre fotografie şi fotojurnalism?” Din fericire, alte două voci (doar două) s-au îndreptat spre aceasta şi au strigat, “Verbele!”
Deşi fotojurnaliştii pot face fotografii cu o expunere adecvată şi cu o compoziţie corespunzătoare, cât e ziua de lungă, tot ceea ce vânează aceştia sunt verbele. Le vânează, le împuşcă şi le arată cititorilor acestora. Apoi se apucă din nou de vânat.
Un fotojurnalist are mii de perechi de ochi îndreptaţi constant în spatele acestuia. Cititorii întreabă cu insistenţă: “Şi ce fac?” “Ce vezi?” şi “Ce s-a întâmplat?”.
Cititorii îi trezesc pe FJ-i în toiul nopţii. Cititorii ţin FJ-ii treji. Ochii vor întotdeauna să ştie ce le-a scăpat. Cititorii nu pot vedea ce le-a scăpat dacă privesc un substantiv. Acest lucru merge doar dacă întrebarea este destul de explicită, iar majoritatea răspunsurilor au nevoie de verbe.
Când spui o poveste, o propoziţie are nevoie de un subiect, de un verb şi de un complement direct. Ştirile dublate de fotografii sunt bazate pe acelaşi schelet. În mod similar, cuvintele sunt utilizate mereu în conjuncţie cu imaginile fotojurnaliştilor.
Cuvintele de desubtul unei imagini sunt cunoscute sub denumirea de legendă. Eu scriu legendele care îmi însoţesc majoritatea imaginilor. La multe ziare, fotografii se limitează doar la nume. Ei nu scriu legende. Uneori nu pot scrie nici măcar titlul unei poveşti. De asemenea, nu sunt în stare nici măcar să fotografieze o propoziţie (în afară de sport, şi există o mulţime de imagini însoţitoare care îmi pot demonstra punctul de vedere şi în acest gen).
Ca să fii un fotojurnalist, trebuie să înţelegi care este relaţia dintre imagini şi aceste elemente de bază ale limbii (toate limbile – de pe întreg globul).
Fetele lovesc (sau ratează) mingea. Nu mai există alte opţiuni.
Este uşor de fotografiat fetele. Şi mingea este uşor de fotografiat. Însă verbul este partea cea mai grea de fotografiat.
În calitate de om în serviciul cetăţenilor, fotojurnalistul are OBLIGAŢIA de a reda întreaga propoziţie implicită din spatele FIECĂRUI eveniment. Nu există scuze. Ai reuşit sau nu. Unor fotografi nu le pasă. Aceştia fotografiază doar bâta. „Hei, cu asta au încercat să lovească mingea”. Pentru ei acest lucru este prea greu de înţeles.
4. Mai multe detalii despre fotojurnalişti
Un fotojurnalist este un reporter care redă faptele în imagini. Locurile publice îşi pun toată speranţa în reporteri pentru a spune adevărul. Aceeaşi doză de încredere este acordată însutit fotojurnaliştilor, în calitate de reporteri vizuali.
Această responsabilitate reprezintă scopul principal al unui fotojurnalist. În orice moment, există multe mii de oameni care văd prin ochii noştri şi care vor să cunoască adevărul. Majoritatea oamenilor înţeleg imediat o imagine.
În lumea de astăzi, plină de ziare de scandal de duzină şi de manipulare prin imagini, fotojurnaliştii sunt cei care trebuie să spună adevărul. Un fotojurnalist este într-o continuă vânătoare de imagini (sau de verbe), care spun care sunt luptele şi realizările de zi-cu-zi ale comunităţii în care acesta trăieşte. Aceste întâmplări au loc în mod natural. Nu este nevoie să „se pună în scenă” realitatea. Nu este nevoie să minţi o societate care şi-a pus speranţa în tine. Pe scurt: Dacă un fotojurnalist nu are de gând să însceneze un incendiu sau scena unei înjunghieri în plină stradă, de ce ar înscena momentul în care „persoana A” îi dă „persoanei B” un obiect (premiu, cec, trofeu, etc.)?
Fotojurnalistul vrea, pur şi simplu, să fie prin zonă, să fie uitat şi să aştepte momentul potrivit. Apoi, acesta îşi va începe din nou vânătoarea.
Întocmai ca în cazul unui ofiţer de poliţie sau al unui pompier, ceea ce îl preocupă pe fotojurnalist este propria comunitate, dacă acest lucru înseamnă să îşi sacrifice propriul confort şi propria viaţă. Mulţi fotojurnalişti mor în fiecare an în timp ce colectează imagini vizuale, care le arată oamenilor atrocităţile, pericolele şi lumea care îi înconjoară.
5. Care este diferenţa dintre un fotojurnalist şi un fotograf?
Fotografii pozează substantive (oameni, locuri şi lucruri). Fotojurnaliştii pozează verbe de acţiune (“loveşte”, „explodează,” “ţipă,” etc.). Fotojurnaliştii nu pozează unele substantive. Aceste substantive pot reprezenta fotografii standard ale unor persoane (portrete), ale unor locuri şi ale unor lucruri (care vreţi). Totuşi, dacă există substantive pe care le căutăm, acestea trebuie să spună o poveste.
6. Sarcini şi goluri care trebuie umplute cu imagini.
Reporterii şi editorii ar trebui să ştie care este metoda mea de lucru (de ex: fără înscenări, fără cuvinte, fără rahaturi inutile). Am “goluri” pe care trebuie să le umplu în fiecare zi. Detectez evenimente din comunitatea noastră şi anticipez ceea ce ar dori cititorii să ştie.
Ca o regulă generală, multe cotidiene se aşteaptă la trei imagini de Copertă şi la una la patru imagini bidirecţionale ştiri/afaceri în interiorul ziarului, dar şi la una la nouă imagini din viaţa Mondenă, şi la două la cinci imagini pentru rubrica Sport. Ziarele care se citesc în metrou se aşteaptă la mai mult şi mai au şi alte secţiuni.
Sarcinile sunt onorate în funcţie de gradul de prioritate al secţiunilor. După ce o secţiune şi-a atins cota iniţială de imagini, prioritatea cade pe o altă secţiune, până când fiecare secţiune este „în siguranţă”. După aceea, imaginile suplimentare sunt colectate pentru numerele următoare.
În principal, comentariile privind ştirile editoriale sunt aplicate la gradul de prioritate al imaginilor (o crimă este mai importantă decât alte evenimente planificate). Însă, spre deosebire de reporterii care se bazează pe text, reporterii vizuali trebuie să fie la faţa locului, în mijlocul evenimentelor. Aşadar, evenimentele cu durate flexibile au un nivel mai scăzut al priorităţii, dar au o prioritate editorială generală mai mare (şi pot depăşi evenimentele cu restricţii de timp).
Mai mult, orice are potenţial de a fi prezentat pe prima pagină de obicei are prioritate faţă de imaginile de la începutul şi din interiorul secţiunii.
Deoarece vorbim despre un ziar, iată care este în linii mari prioritatea fotografiilor:
- Ştiri de ultimă oră (crime, luări de ostatici, dezastre naturale, accidente majore, etc.)
- Ştiri de interes general (înmormântări, procese, imagini cu arestări, vizitele demnitarilor, etc.)
- Eseuri fotografice
- Evenimente majore
- Evenimente sportive
- Festivaluri
- Evenimente educaţionale
- Fotografii artistice
- Ilustraţii
- Portrete fotografice cu arestaţi
- Articole specifice
- “Oportunităţi fotografice” şi alte gunoaie menite a mulţumi măcar un singur cititor
- Publicitate (non-spec.)
7. Notă privind competiţia.
Majoritatea fotojurnaliştilor cad pradă vanităţii şi caracterului competitiv al concursurilor. Spre deosebire de alte competiţii jurnalistice, care deosebesc poveştile în funcţie de tiraj, majoritatea fotojurnaliştilor şi fotografilor se întrec pentru a vedea care a făcut cele mai tari poze. Câştigătorul ia totul.
Prin urmare, se depune un entuziasm şi un efort deosebit înspre imaginile cu potenţial competiţional mai degraba decât înspre cele fără acest tip de potenţial.
Următoarele chestiuni sunt în general necompetitive: înscenările (“evenimentele unde se zâmbeşte mult pentru poză”), portretele fotografice cu arestaţi, vorbitorii (“capetele care vorbesc”), exterioarele de clădiri, actorii/spectacolele de teatru, imagini publicitare şi cu produse.
Iată care sunt categoriile lunare ale Asociaţiei Naţionale a Fotografilor de Presă:
- ştiri în premieră
- ştiri de interes general
- sport (evenimente şi imagini artistice)
- imagini artistice-exclusiv
- imagini artistice-multiple (eseu fotografic)
- ilustraţii (analizate trimestrial)
Tot ceea ce ar trebui fotojurnaliştii să solicite este accesul nelimitat şi documente. Fiind în slujba cetăţenilor, fotojurnaliştii nu pot accepta nimic altceva decât apă şi o ceaşcă de cafea, ocazional în pauza unui campionat de fotbal sub-zero, desfăşurat pe ploaie („Mai bine era pe ninsoare.”). Dacă un fotojurnalist acceptă cadouri – de orice fel – atunci fotojurnalistul este perceput ca fiind corupt şi ca perpetuând mitul „presei malefice.”
Aşadar, le sunt oferite cadouri şi favoruri imediate, oricând. Dar FJ-ul le refuză cu politeţe, şi, la sosirea în camera de conferinţe, este criticat că “nu a acceptat nenorocitul de cadou.”
Personal, folosesc permise de intrare la evenimente în zilele mele libere, deoarece prezenţa mea nu costă gazda nimic în plus. Organizatorul de obicei obţine bani din ceea ce cumpăr eu şi încă mai poate apărea în ziar, fiindcă mi-am adus aparatul foto.
În ziare există zone de acoperire. Ziarele mai mari au substraturi mai mari. Această zonă a fost creată în urma geografiei circulaţiei fizice, a zonei de influenţă asupra zonei circulate şi a intereselor predominante în zonă.
În afara acestei zone, povestea trebuie să garanteze că fotojurnalistul nu va participa în interesul comunităţii, la producerea unui eveniment neaşteptat în premieră. De obicei, evenimentele atribuite în afara zonei de circulaţie au inclus: ştiri în premieră, ştiri de interes general, (înmormântări, procese, etc…), părţi din eseuri fotografice, evenimente sportive la nivel de campionat, şi evenimente majore (târguri, festivaluri, şi expoziţii) la care se aşteaptă participarea sau urmărirea din zona de circulaţie.
10. Opinie personală asupra acestei meserii.
Aceasta nu este o meserie „strălucitoare”. Un fotojurnalist este un servitor (ca şi o ospătăriţă sau un muncitor). Aceştia trebuie să fie tot timpul în slujba cetăţeanului şi să îl servească necontenit.
Ştirile nu se opresc niciodată. Din nou, ŞTIRILE NU SE OPRESC NICIODATĂ. Dormi când poţi. De fapt nu eşti niciodată liber.
Fotojurnaliştii sunt formatori de opinie. Ei nu vor să fie aşa, ci sunt pur şi simplu.
La un ziar mediu sau mic, un fotojurnalist nu poate ieşi într-o seară în oraş, neglijându-şi astfel oraşul. Toată lumea, de la copiii mici la cetăţenii respectabili, de la oamenii străzii la debutante, îl cunosc pe fotojurnalist. Fotojurnalistul este partea vizibilă a ziarului.
Reporterii pot rezolva orice vorbind la telefon. Editorii pot sta la birou şi pot să nu schimbe o vorbă cu nimeni. Operatorii de presă şi artiştii grafici pot merge direct la bar după muncă dacă doresc. Insă fotojurnalistul trebuie să se târască prin bălegar pentru a face o poză bună şi să fie prezent la gala anuală a celebrităţilor, o oră mai târziu.
Îmi iubesc oraşul şi oamenii care îl fac să fie atât de minunat. În majoritatea timpului: casele nu iau foc, toată lumea are grijă de semeni, nimeni nu adoarme flămând, copiii merg la facultate şi devin CEO (sau fotojurnalişti – asta e o poveste lungă şi ciudată), arta înfloreşte, mai marii oraşului sunt respectaţi, şi trecerea pe roşu este cea mai mare infracţiune.
Îmi iubesc meseria. Nu există o meserie mai „meserie”.
Sursa: Mark M. Hancock blog
